Când „nu mai pot” e un semn de putere
Eram în anul 3 de facultate și, măcinată de direcția profesională pe care să o urmez — fie spre terapie, fie spre psihologia organizațională — am bătut la ușile CIPO.
CIPO era un centru de consiliere gratuită pentru studenții Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași și acolo, în discuțiile cu un consilier minunat, aveam primul contact cu tot acest univers de consiliere, coaching, conversații cu miez și sens.
Printre altele, ea mi-a spus ”Există o diferență de ritm între dezvoltarea ta intelectuală și cea emoțională”. De fapt, cred că a spus-o în cuvinte mai potrivite de atât — și am recunoscut în asta un adevăr important despre mine.
Premiantă. Multe activități extracuriculare. Ambiții mari. Direcție pe care am îmbrățișat-o de mică și pe care am urmat-o multă vreme ca pe un adevăr absolut despre identitatea mea.
Identitate care era mult, covârșitor de mult despre ce rezultate și realizări am.
Pentru foarte multă vreme, pentru mine succesul era despre a da tot. Și pentru un perfecționist, standardul de a spune că ”ai dat tot” e să rămâi leșinat pe canapea la final de zi, fără vlagă și resurse să mai faci nimic altceva. Asta, în timp ce la job sau în alte proiecte, ai livrat, ai zâmbit, ai fost în cea mai bună formă a ta, ai ieșit ”din zona ta de confort” fie că ai vrut sau nu.
De fapt… pentru foarte mult timp, nu m-am întrebat niciodată dacă eu vreau să fac ceva.
M-am întrebat dacă e valoros. Dacă mă va ajuta să cresc. Dacă e provocator. Dacă oamenii cu care voi face acel ceva sunt fantastici și pot învăța de la ei.
Viața se simțea ca un joc cu nivele din ce în ce mai complicate, iar eu dădeam totul ca să ajung la următorul, și cât mai repede…
Nu mă întrebam nici dacă vreau, nici dacă pot.
Eram atât de prinsă în cine vreau să fiu, în ce vreau să gândesc și ce vreau să simt, încât nu aveam prea multe fire de legătură cu cine sunt cu adevărat, dincolo de proiecte, aprecieri, alte validări.
Nu știam ce simt.
Nu știam dacă mai am energie sau nu.
Nu știam dacă sunt obosită — și nici nu voiam să mă întreb, pentru că dacă nu munceam mereu, ce făceam? E povestea clasică în care simțeam că valoarea mea ca om e dată doar de cât de grozave sunt lucrurile pe care pot să le îndeplinesc.
Pentru mine, experiența de a deveni mamă, și mai ales de a face asta în timpul unei pandemii negre, grele, cu prea multă durere, frică și cortisol a fost un moment de mare declic.
Acum nu mai puteam — și nici nu mai voiam — să dau totul într-o singură direcție, cea profesională.
Vedeam acum foarte clar că pe fondul unui job full-time și a unei dorințe enorme de a fi o mamă iubitoare, răbdătoare, prezentă — nivelul de solicitare și de încărcare era foarte mare.
Nu voiam ca povestea mea să fie încă o poveste despre o femeie epuizată. O femeie care se pierde pe ea și care renunță la ea.
Așa că am învățat… să am grijă de mine. Am învățat să mă cunosc. Am învățat nu doar să mă accept necondiționat, ci să mă iubesc cu conștiinciozitate.
Am învățat cum, în momentele cele mai grele, să fiu eu pentru mine cea mai blândă și susținătoare voce. Indiferent de ce se întâmplă, am nevoie doar de un moment de liniște și de o respirație profundă ca să mă conectez cu oaza mea interioară de căldură, speranță, blândețe.
Sărbătoresc fiecare moment în care ”nu mai pot”.
Fiecare moment în care casa nu e perfectă, și în care jucăriile stau explodate în tot livingul pentru că dintre o casă impecabilă și o minte și un trup hrănit, aleg să mă aleg pe mine.
Sărbătoresc fiecare moment în care plâng. În care sunt copleșită, și îmi dau voie să fiu așa, și să trăiesc emoțiile acelea la intensitate maximă, având încredere totală că mâine (sau poimâine, sau peste două zile) mă voi simți din nou plină de energie și încrezătoare.
Sărbătoresc fiecare moment în care spun ”nu mai pot” în loc să mă forțez să mai înghesui încă o activitate, deși tot ceea ce vreau e odihnă, sau liniște, sau timp cu mine.
Am învățat că cea mai mare putere seamănă mai degrabă cu cea a firului de iarbă care trece furtuna lăsându-se mișcat, decât cu puterea pietrei care nu simte nimic.
Am învățat să nu îmi mai fie frică de sensibilitatea mea — și am învățat și că sensibilitatea nu este opusul forței. Dimpotrivă, este curajul de a simți, de a te deschide, de a savura, de a suferi, de a trăi viața din plin.
Și dacă ar fi să-ți fac o invitație, ți-aș spune ”Învață-te să te simți”.
Începe acolo unde ești tu, și împrietenește-te cu tine în ritmul și modul care funcționează pentru tine.
Vorbește cu tine.
Ascultă-te.
Fii atent la ce simți.
Urmează ceea ce îți dă aripi.
Urmează-ți bucuria.
Nu fugi de tristețe.
Fă loc în viața ta și pentru tine…
